Secretul profesional în era digitală

O problemă pe care aproape nimeni nu o vede

Un avocat primește pe telefonul său un document sensibil de la un client. Un medic discută cu un coleg despre un diagnostic delicat, în timp ce un psiholog coordonează cu un psihiatru tratamentul unui pacient. Iar un consultant fiscal trimite, prin același canal, datele unei declarații în așteptarea revizuirii. Toți o fac prin mesagerie instantanee. Și aproape niciunul nu se oprește să se gândească unde ajung de fapt aceste mesaje.

Răspunsul, în majoritatea cazurilor, este același: pe un server pe care profesionistul nu îl controlează, într-o țară a cărei legislație nu o cunoaște în mod necesar, administrat de o companie al cărei model de afaceri este, în termeni economici direcți, acumularea de date. Mesajul poate fi criptat în tranzit. Dar, odată ajuns pe server, devine o copie stocată în infrastructura unei terțe părți, supusă deciziilor operaționale, juridice și comerciale ale acelei terțe părți. Nu ale profesionistului.

Ce spune legislația

Regulamentul General European privind Protecția Datelor este lipsit de ambiguitate în articolul său 32: oricine prelucrează date cu caracter personal trebuie să pună în aplicare măsuri tehnice și organizatorice „adecvate” pentru a garanta un nivel de securitate corespunzător riscului. Adecvarea măsurilor nu se măsoară după „ceea ce aplicația spune că face”, ci după riscul real. Dacă datele unui client ajung pe un server a cărui jurisdicție nu garantează un nivel de protecție echivalent cu cel al Spațiului Economic European, operatorul – adică profesionistul – își asumă un risc de care probabil nu este pe deplin conștient.

Și nu este vorba doar despre GDPR. Secretul profesional, reglementat specific pentru avocați, medici, psihologi, auditori, jurnaliști și alții, cere ca comunicarea cu clientul să fie confidențială. Nu „cât mai confidențială posibil”. Confidențială fără rezerve. Dacă canalul tehnic utilizat nu poate garanta acest lucru, profesionistul își asumă un risc pe care deontologia profesiei sale nu îi permite să îl asume.

Paradoxul este că riscul este invizibil. Nimeni nu auditează mesageria biroului. Nimeni nu cere contractul de prelucrare a datelor de la furnizorul de chat. Riscul iese la iveală abia când este prea târziu: o divulgare, o breșă publicată, un ordin judecătoresc executat pe un alt continent fără notificarea utilizatorului.

De ce are nevoie tehnic un profesionist

Ceea ce are nevoie o persoană supusă secretului profesional este, din punctul de vedere al cerințelor, de fapt surprinzător de simplu:

• Un canal în care mesajele merg direct de la dispozitivul expeditorului la dispozitivul destinatarului, fără a trece printr-un server intermediar care stochează copii.
• O infrastructură a cărei jurisdicție și politici sunt aliniate cu GDPR prin construcție, nu prin declarație.
• O modalitate de identificare cu interlocutorul fără a fi necesară predarea contactelor profesionale (numele clienților, numerele de telefon, agenda) către o terță parte.
• Un sistem verificabil – nu bazat pe cuvântul furnizorului – pentru a confirma că mesajul a ajuns la persoana potrivită.

Nu este o listă exigentă. Este, de fapt, ceea ce se considera de la sine înțeles în comunicarea profesională pre-digitală. O scrisoare recomandată îndeplinea toate aceste criterii. Un apel telefonic de la centrala biroului la cea a clientului, de asemenea. Ciudat nu este faptul că aceste garanții sunt cerute astăzi: ciudat este că s-au pierdut la trecerea la canalul digital, fără ca nimeni să observe.

Diferența dintre a cripta și a nu stoca

Există o metaforă utilă. A cripta un mesaj și a-l stoca pe un server echivalează cu punerea unui document într-un seif și lăsarea seifului în casa unui străin. Seiful este bun. Documentul nu poate fi citit, în principiu. Dar documentul se află în continuare în casa altcuiva. Iar acel cineva poate primi un ordin judecătoresc, poate suferi un atac informatic, își poate schimba condițiile de serviciu, poate fi cumpărat de o altă companie cu o altă etică sau poate dispărea mâine.

Alternativa structurală, care nu este nici procedurală, nici bazată pe încredere, este ca documentul să nu părăsească niciodată biroul. Să călătorească direct de pe biroul profesionistului pe biroul clientului, fără a trece prin niciun intermediar. Acesta este lucrul pe care comunicarea punct-la-punct între dispozitive îl face din punct de vedere tehnic: elimină intermediarul. Intermediarul nu este un lucru rău: în cazul secretului profesional, acesta este pur și simplu inutil. Iar ceea ce este inutil, în orice sistem care aspiră să fie sigur, trebuie eliminat din principiu.

Problema responsabilității

În cele din urmă, întrebarea la care orice profesionist cu obligația de a păstra secretul ar trebui să poată răspunde cu un „da” categoric este următoarea:

Dacă mâine se divulgă o conversație cu unul dintre clienții mei și o instanță sau un ordin profesional mă întreabă cum gestionez confidențialitatea, pot demonstra tehnic că canalul pe care l-am folosit nu stochează copii în infrastructura unor terțe părți? Pot dovedi că datele nu au părăsit niciodată dispozitivele celor două persoane care au participat la conversație? Pot dovedi, fără a mă baza pe cuvântul unei companii de pe un alt continent, că confidențialitatea a fost garantată de arhitectură și nu de o promisiune?

Dacă răspunsul este nu, nu este o problemă legată de instrumentul specific: ci de faptul că i s-a delegat o responsabilitate pentru care nu a fost conceput. Este ca și cum ai pune dosare confidențiale într-un plic transparent și ai avea încredere că poștașul nu se va uita.

Instrumentul pe care un profesionist îl alege pentru a comunica cu clienții săi spune multe despre modul în care le prețuiește încrederea. Există instrumente concepute astfel încât acea încredere să nu depindă de promisiuni, ci de arhitectură. Și există instrumente care nu sunt așa. Cunoașterea diferenței face parte din muncă.